Lutesc Romina partea a 2-a

*Atentie! In timpul acestei sedinte foto si-a pierdut viata un ursulet de plus. In rest, nici un alt animal viu, care se misca, respira sau ii curg mucii nu a fost avariat!

Pe scurt, "Project Calendaru" a fost cea mai placuta lucrare de anul acesta.

Pe lung, lucrurie au decurs asa:

Dupa prima sedinta foto ne-am dat seama ca desi acolo sunt mai mult de 12 poze nu neaparat sunt 12 poze reprezentative pentru fiecare luna si care sa fie diferite intre ele ca idee. Asta pe de-o parte era bine pentru ca la a 2-a sedinta se schimba recuzita si rau pentru ca Romina racise iar mie mi s-a stricat adaptorul de la cablu sincron... si nu stiam daca mi se va declansa blitz-ul. Partea si mai buna a fost ca inainte de a 2-a sedinta am stabilit destul de detaliat ce fel de poze sa facem iar asta pentru mine insemna o sedinta foto mult mai relaxata. Deja stiam la ce inaltime sa reglez blitz-ul, la ce putere, care sunt locurile unde il pot pune etc. Adaptorul de cablu sincron il reparasem vineri seara dar pe cand am ajuns la Romina, a mai mers 10 cadre apoi dadea rateuri. A trebuit sa renunt la el si sa declansez Sb-ul cu blitz-ul de la aparat si am avut mare noroc ca eram intr-o camera mica altfel celula de declansare a Sb-ului n-ar fi perceput lumina de la aparat.

Alta problema de care ne-am lovit a fost recuzita. Trebuia sa fac rost de un halat alb, tensiometru, siringa, fiole cu "ceva", si stetoscop. De toate am facut rost dar halatul pe care l-am avut a fost unul universal ca era putin cam larg si pentru mine... iar pentru Romina care este mult mai mica... era ca un halat de baie. Si pe langa asta l-am sifonat eu cand l-am adus. De fapt oricum era dintr-un material cam moale si se sifona cam repede.

Asta mi-a dat de gandit ca daca mai trebuie sa ma deplasez undeva cu recuzita, nu degeaba am agatatoare la manerul din spate de la masina, deci pot sa ma duc cu hainele pe umeras.

Din cauza ca aveam totul la dispozitie si stiam ce trebuie sa facem, sedinta s-a terminat mult mai repede. in aproximativ 3 ore si ceva m-am intors acasa. Abia am reusit sa car inapoi toata aparatura, 2 plase si palaria aia de paie... pe o ninsoare enervanta care intra in ciorapi, dupa gat, sub maneci, in ochi, si urechi. Evident ca eu la cat sunt de comod eram in adidasi de vara pentru ca deh... parchez masina langa bloc... cat am de mers pe jos? Intr-adevar nu aveam mult, dar pe langa masina erau 10cm de zapada prin care trebuia sa calc. Pe langa asta trebuia sa si curat masina de zapada si bineinteles ca nici masnusi nu aveam. Dar e chiar logic... la ce sa-mi trebuiasca manusi? Cu chiu cu vai am ajuns acasa pentru ca autoritatile iar au fost luate pe nepregatie (la jumatea lui decembrie) de venirea iernii si nici nu iti mai dadeai seama unde e drum, unde e trotuar, unde se delimiteaza benzile... Cand am ajuns acasa 5 minute m-am chinuit sa urc masina pe bordura facand manevre ca la Camel Trophy si speram sa nu iasa nici un vecin pe geam sa ma vada cum ma chinui ca un incepator sa fac parcarea cu spatele. Pana la urma am renuntat si am facut un tur de zona in cautarea altui loc de parcare da putin mai departe de bloc. Si cum legile lui Murphy inca sunt valabile, ninsoarea a devenit mai "agresiva" si m-a fortat sa-mi pun palaria de paie pe cap... ca deh, si-asa nu iesise nimeni pe geam si nu aveau cum sa ma vada. Dar... in fata blocului erau 3 prieteni care se pregateau sa plece la cineva... si alta intrare la bloc nu mai exista fara sa trebuiasca sa sari gardu.

Asta e ca si atunci cand iti faci freza si te aranjezi dar nu te intalnesti cu nimeni si cand mergi pana la magazin sa-ti cumperi o guma in slapi si cu paru ciufulit te intalnesti cu toate fetele pe care vrei sa le scoti in oras.

17 Decembrie

Azi era ziua mea libera in care puteam face ce vreau. Aveam chef sa ies afara sa fac niste poze dar nu aveam cu cine, nu prea aveam unde... parca totusi era mai bine in casa... parca mai bine citesc ceva... parca...

Asta pana deschid mess-u si vad un offline de la Cristi (un prieten vechi cu care am fost in scoala generala si suntem si vecini). Ii raspund ca sunt online si asteptam sa vad ce "vrea". Si ma intreaba daca nu cumva am chef sa mergem la pozat in parcu botanic... sa pozam ceva animale. Stau putin si ma gandesc... dar in parcul botanic nu sunt animale?! Singurul animalutz care nu avea ce cauta acolo si nu era domestic a fost un sobolan pe care l-am vazut acum 1 an fugind de la un boschet la altul dar in rest numai porumbei, cioare (nu-s analfabet, intentionat am scris cioare), si vreo 2-3 specii de pasari mai "deosebite" dar in rest nu prea exista fauna in acel parc. I-am zis si la Cristi ce am scris mai sus dar nu a contat, el avea chef de mers in parcu botanic sa vada o veveritza sau ceva si io aveam chef de pozat dar nu aveam cu cine sa merg. Asa ca indiferent ce gaseam in parcu botanic amandoi vroiam sa iesim din casa. Evident ca animalute... din parti am gasit in parcul botanic. Am luat-o apoi spre rozelor unde, la fel nu am dat de nici o entitate mica si cu balana sau pene... si... gata, ne-am intors acasa.

Lutesc Romina

Am vorbit cu Romina acum o saptamana si ceva zicandu-mi ca vrea niste poze.

Cam asa incept toate sedintele mele foto... "vreau niste poze". Apoi urmeaza intrebarile mele, "Ce fel de poze?", "Unde?", "Care este ideea de baza?" etc. Am discutat atunci aproximativ jumate de ora in care am hotarat ca sedinta foto se va desfasura indoor. Dupa cateva zile de pauza am mai discutat si a spus ca pozele vrea sa le foloseasca pentru a face un calendar care sa fie dat cadou... apoi iar nu am mai vorbit cateva zile si nici nu stiam cand va fi programata acea sedinta.

Luni dimineata am vorbit iar si am stabilit ca in seara aia urma sa facem sedinta foto. Am aruncat rapid jumate din responsabilitate asupra ei zicandu-i sa se gandeasca ce haine vrea sa poarte, cum va fi machiajul si ce idei mai are iar eu ma voi ocupa de... de restu chestiilor care trebuia sa le fac. Mi-am luat repede teancul cu foite post it si m-am apucat de scris idei de fotografiat. In jumate de ora aveam deja 11 idei ceea ce era destul pentru sedinta noastra. Acum eram linistit ca jumate din sedinta este planificata si ma puteam intoarce la activitatile mele zilnice de relaxare. La 18:30 imi verificam daca am pregatit tot ce trebuie si urma sa plec. Am luat si foita cu ideile si am pus-o bine in buzunarul de la blugi.

Cand ajung prin zona pe la ea, ma suna sa ma intrebe unde sunt. Intre timp parchez si vorbesc cu ea la telefon... bag mana in buzunar dupa foita, sa fiu sigur ca nu o uit. Grabim convorbirea la telefon, ma dau jos din masina, iau sculele si plec. Cad am ajuns la ea, imi caut pretioasa fituica. Oare in ce buzunar am mutat-o? Oare mi-a cazut in lift? O fi in jaka? Dar am mutat-o eu in jaka?!

Fuck... o lasasem in masina! Asta clar era un act ratat!

Actele ratate sunt fenomene psihice care rezulta din interferenta a doua intentii: pe de-o parte o intentie sau activitate constiente si pe de alta parte o intentie preconstienta sau chiar inconstienta.

Deci era clar (pentru mine) ca inconstientul vroia sa fiu spontan si sa nu depind de cadre premeditate pe cand constientul isi dorea exact contrariul. De data asta, ca de fiecare data... inconstientul castigase. Si evident hartiuta este inca in masina, la vedere, pentru ca am uitat-o acolo si dupa ce am ajuns acasa. In fine, m-am impacat cu ideea ca trebuie sa lucrez fara hartiuta pretioasa si am continuat. Da, m-am gandit sa ma intorc la masina dupa ea, dar trebuia sa traversez strada si era un friiiiiiiiiiiiig... incepuse sa ninga, asa ca mai bine depuneam efort sa fiu spontan si creativ decat sa ies in frigu ala.

Bun, mi-am asezat sculele, si am zis sa fac 2-3 teste de lumina...

Chestia asta o fac la inceputul fiecarei sedinte foto si chiar daca spun clientului/clientei ca este doar un test de lumina, toti trebuie sa-mi atraga atentia ca NU ERAU PREGATITI! Am clipit! Eram cu gura cascata! Nu stateam cum trebe! etc etc.

Am trecut si cu Romina peste etapa asta apoi am inceput lucrurile serioase si gandite. Si incet incet mi-am dat seama ca desi nu aveam hartiuta ne descurcam bine. Ea isi facea probleme ca nu stie ce haine sa poarte si totusi gasea tinuta care sa-i placa iar eu imi faceam probleme ca o sa fiu in pana de ideei, si totusi au inceput sa vina pe parcurs. Deci copingul functiona :D

Copingul desemneaza un “efort cognitiv si comportamental de a reduce, stapani sau tolera solicitarile interne sau externe care depasesc resursele personale”

Sedinta a durat 5 ore si s-a incheiat in momentul in care nici eu nici ea nu mai aveam chef de munca si epuizasem toate ideile.





Rapel si Tiroliana - Sasca Montana

26 Noiembrie 2009

Plecarea din Timisoara a fost la ora 15:00 cu destinatia Sasca Montana unde urma sa se desfasoare Bootcap-ul editia 5 - Personalitate Alfa. Programul urma sa fie in halul urmator:

Joi:
- Ajungem seara, ne impartim pe camere seminarii indoor, mancam dormim, etc bla bla bla (voi trece bla bla bla in loc de seminarii indoor, si mancare si timp liber si o sa notez doar activitatile outdoor)

Vineri:
- bla bla bla
- Tiroliana
- Rapel
- O drumetie noaptea care nu a fost planificata
- bla bla bla

Sambata:
- bla bla bla
- Freesbee
- Joc de orientare pe echipe... cu busole, lanterne, cod morse, cod html, si pentru cativa cod maro in pantaloni (adica pentru mine)

Duminica:
- bla bla bla (eu somn)
- plecarea inapoi la Timisoara.

Pe scurt, joi seara am ajuns la cabana si ne-am cazat. Dupa ce ne-am impartit pe camere am plecat la masa unde am mancat cele mai bune muraturi din viata mea. Ma rog, ne-am mai intins la povesti pana la 2 si ceva apoi ne-am culcat.

Vineri dimineata se spunea ca o sa ne fie frica la multi dintre noi la tiroliana... cand ajungi acolo sus si vezi la ce inaltime te afli... mori de frica... "asa ca o sa punem o fata sa se dea prima si dup-aia de rusine ne dam si noi".

Grijile mele erau urmatoarele:
1. Sa nu imi cada aparatu in prapastie (poate se rupea rucsacu si bye bye scule de... multi bani)
2. Trebuia sa ma dau pe tiroliana inaintea lui B. Marian, care era instructor militar si venise in uniforma. Deci era clar ca un militar pe tiroliana nu mai aveam unde sa pozez si trebuia sa profit de situatia asta. Pana la urma m-a scapat gura si am zis la careva "hm... cred ca unghiurile cele mai bune ar fi de jos, ca de aici va prind numa cu spatele, si momentul care trebe pozat e cel de jos, cand ajungeti entuziasmati etc etc".

Acea scapare a rezultat in schimbarea ordinii in care se da lumea pe tiroliana. Din "eu ma dau inaintea lui Marian" am devenit "Tu te dai primu!".

Cineva si-a dat jos hamul ca sa mi-l dea mie, altu mi-a dat casca... si in 2 secunde ma aflam la marginea prapastiei ascultand instructiunile. Nu pui mana pe corzile astea 2! Cand cobori acuma, faci 3 pasi in jos si te ti cu mana in spatele scipetelui!

In timp ce ascultam instructiunile astea creierul imi oferea niste imagini cu degete prinse in scripete pe la jumatea distantei, atarnand deasupra Nerei si incercand cumva sa-mi scot degetu dintre scripete si coarda urland de durere si fiind filmat intre timp. Apoi incepusem sa ma gandesc ca daca imi prind degetu aratator de la mana dreapta va trebui sa fac poze cu degetul mijlociu. Si daca se rupe coarda? Si cad in apa? Se duce dracu tot aparatu meu... In loc sa ma intreb daca supravietuiesc cazaturii incepusem sa-mi dac calcule cat m-ar costa reparatia aparatului, curatarea obiectivelor etc. Nici nu imi puneam problema ca n-as supravietui... ca doar am vazut atatea cazaturi in filme. Rambo a cazut din elicopter prin crengi si numa s-a taiat... asa ca io evident nu pot sa patesc mai mult decat sa ma ud, sa-mi intre apa in nas si sa-mi stric aparatu. Nu am mai apucat sa fac si alte scenarii ca mi-am dat drumu si in cateva secunde am fost pe cealalt parte. Adi Glavan care era jos si punea frana ma intreaba:

- Na? Cum a fost?
- Faaaain!

De fapt mintisem. Ajunsesem prea repede pe partea cealalta si acum ma grabeam sa dau jos hamu de pe mine cat mai repede si sa scot aparatul foto ca sa fac poze.

Pana ceilalti se dadeau, unii admirau peisajul.
Unii trageau bagajele de pe-o parte pe alta si dadeau hamurile inapoi sa se dea si ceilalti.
Iar altii erau incarcati cu bagaje peste tot.

Dupa cateva ore de tiroliana si de vreme faina, a inceput sa se intunece. Noroc ca rapelu se desfasura la 100m mai sus de "landing zone-u" de la tiroliana si nu aveam mult de mers.

Numa bine rapelu s-a terminat cand a inceput sa se intunece si am mai avut destula lumina sa ne culegem bagajele. Totusi mai aveam inca o ora si ceva de mers pe jos pana la cabana si sa trecem peste un pod suspendat care se balanganea. In cele din urma am ajuns la cabana fara evenimente neplacute si am jucat mima pana la 3 noaptea... dupa mancare si seminar.

Sambata pe la 12 am plecat pe terenul de fotbal unde participantii bootcamp-ului au fost impartiti in 4 echipe si au jucat ultimate freesbee. Echipa de pe locul 1 pleca prima la jocul de orientare si primeau mai multe indicii si materiale, a 2-a pleca la 5 minute distanta si primeau mai putine materiale iar echipa 3 pleca la 5 minute distanta dar de la cabana se pleca cu masinile... Din aceasta cauza am decis si eu sa merg cu echipa 3... comfortul este foarte important pentru a-ti pastra mintea agera :D. Despre echipa nr. 4 nu stiu nimic... probabil inca sunt pe munte si cauta carpa alba de la rascrucea de drum pe care noi am ascuns-o.

De data asta urma sa se intample ceva si tocmai eu sa fiu cel care o patea. Cand am trecut podu asta ca sa fac poza la ce transmitea echipa nr 2, s-a rupt o barna sub picioru meu si m-am trezit atarnand ca Indiana Jones cu un picior aproape de apa. A fost asa de rapid si totusi atatea mi-au trecut prin cap in acel moment. A fost ca in filme cand moare cineva numa ca eu in loc sa vad flash-uri cu familia, copilaria, femei dezbracate sau banii castigati am vazut flash-uri cu telefoane la clienti spunandu-le ca nu mai am aparat foto, telefon la service ca sa trimit aparatu si momente dupa ce ma voi ridica din gaura aia si o sa vad ca am spart lentila sau nu se mai aprinde aparatu.

Noroc ca am dat cu el de 3 cm de muschi care se pusesera pe busteanul din fata celuia care s-a rupt. Dupa ce m-am ridicat m-am intrebat urmatoarele chestii:

(exact in ordinea asta)

1. Se aprinde aparatu?
2. Merge autofocus-ul?
3. Face poze aparatu?
4. M-a filmat cineva?
5. Sunt ok?

La intoarcere ne-a prins ploaia si ne-a udat pe toti. Am avut noroc totusi ca am mers cu echipa nr 3, si ne-am intors cu masinile la cabana. Dar asta numai de unde se termina padurea. Chiar si asa, a fost destul ca sa prind apa calda :D . Si duminica am plecat acasa.

Seara am mers la o fosta colega de facultate sa mai stam la povesti. Acolo era si prietenu lu sora-sa care si-a luat recent o motocicleta si cu care am inceput sa discut despre motoare. Incepeam sa-mi aduc aminte de visurile mele legate de Honda Transalp si plimbarile mele prin tara... Imi aduceam aminte cum dupa bootcamp-ul de la straja (aprilie) mi-am cumparat casca pentru motocicleta si in luna mai, intre sesiune si licenta am luat permisu categoria A. Dar... de atunci nu mai facusem nimic. Cred ca aveam nevoie ca cineva sa-mi aduca aminte de ce vreau motocicleta. Si asta s-a intamplat mai tarziu cand Adi a zis ca vrea sa cumpere ceva chipsuri si popcorn si sa merg cu el cu motoru. Pf... am mers doar 2 km dar portiunea unde am prins 160km/h a fost egala cu Tiroliana*10. Luni, mi-am dat jos de pe perete ce poze am avut si un panou unde puneam eu hartiute post it si am montat noul panou pentru visurile mele. Momentan am vizitat numa 1/3 din tara.

Dar, urmeaza mai mult dupa ce imi iau Transalp :D