Cristina Codreanu


O alta viziune a vietii de zi cu zi!

Sedinta asta a inceput cu peripetii si s-a terminat cu peripetii... nici nu stiu cu ce sa incep desi ar fi logic sa incep cu inceputul.

La 12.00 trebuia sa ne vedem in centru si cum era de asteptat eu ajunsesem mai repede sa fac si niste poze pentru mine. La 11.45 suna telefonul... era Cristina care imi spunea ca a lasat-o masina dar face tot ce poate ca sa ne intalnim si sa incepem pozatu. Ma gandeam ca incidentu cu masina ne strica buna dispozitie dar Cristina se uita la mine zambind si zicea: uite, asta e fatza mea cand is nervoasa. Inca nu eram sigur ca totul va decurge ok, dar dupa ce ne-am apucat de lucru mi-am dat seama ca acel incident nu a influientat cu nimic atmosfera. Am colaborat cu ea foarte bine si din cand in cand aveam impresia ca fac niste portrete de strada, unde nu invadez spatiul subiectului si se poarta foarte natural.

Am facut si niste cadre cu expunere dubla si nu am apucat sa-i spun tot ce trebuie sa faca pentru ca deja ea isi intrase in rol si nici nu tinea cont ca sunt acolo. A prins ideea principala si a fost destul... ce explicatii mai erau necesare!? :))

Cam asa s-a intamplat cu toaste indicatiile mele. Nu apucam sa le spun pana la capat ca ea deja facea ceea ce eu nu apucam sa spun ca trebuie sa faca. Bun, teminasem de tras cateva cadre si epuizasem deja cateva ideei apoi am mers la niste scari unde a urmat al 2-lea incident. O cazatura mica, niste julituri, o glezna jumate luxata si putin sange. Eu eram putin ingrijorat... Cristina? Cristina nu... Am intrebat-o daca a fost serioasa cazatura pentru ca dupa fatza ei nu-mi dadeam seama :)) . Si mi-a raspuns cu zambetul pe buze, ca da, a fost destul de serioasa cazatura... dar asa zicea de ea de parca s-ar fi intamplat acum 2 luni :)) .

Dupa cazatura Cristina si-a adus aminte ca vrea poze pe calea ferata dar in Gara nu puteam merge pentru ca ultima data cand am fost acolo cu aparatul foto am avut probleme. Se pare ca nu e voie sa pozezi in gara fara aprobare...

Bine ca mi-am adus aminte de un loc unde sunt sine de tren si se poate ajunge acolo usor. Cand am ajuns pe langa zona cu sinele Cristina a zis ca vrea o poza cu un ziar in mana si sa mergem neaparat la un chiosc sa uam un ziar... Dar de care? Evident ca nu ceva cu tema sport care sa aiba pe prima pagina poze cu Mutu cand coboara din avion.

Aici am avut noroc pentru ca vanzatoarea de la chiosc avea ceva editie mai veche si in ea erau cateva pagini printate alb-negru si titluri de pe vremea pionierilor... Mai bine de atat nu se putea. Am apucat sa facem si aici cateva poze cu ziarul pana cand de dupa "colt" s-a vazut cum vine spre noi o locomotiva urmata de niste vagoane care nu mergea tocmai incet si care a reusit sa ne dea putina adrenalina. Dar si dupa sperietura asta, Cristina era tot cu zambetul pe buze si imi zicea: Lasa Teo, bucura-te ca esti viu! :)) . Dupa aceasta zi cu peripetii ma gandeam ca pe Cristina o caracterizeaza foarte bine urmatoarea maxima:

Desi lumea este plina de suferinta exista in acelasi timp si capacitatea de a trece peste aceasta.
Helen Keller



0 comentarii: