Lutesc Romina partea a 2-a

*Atentie! In timpul acestei sedinte foto si-a pierdut viata un ursulet de plus. In rest, nici un alt animal viu, care se misca, respira sau ii curg mucii nu a fost avariat!

Pe scurt, "Project Calendaru" a fost cea mai placuta lucrare de anul acesta.

Pe lung, lucrurie au decurs asa:

Dupa prima sedinta foto ne-am dat seama ca desi acolo sunt mai mult de 12 poze nu neaparat sunt 12 poze reprezentative pentru fiecare luna si care sa fie diferite intre ele ca idee. Asta pe de-o parte era bine pentru ca la a 2-a sedinta se schimba recuzita si rau pentru ca Romina racise iar mie mi s-a stricat adaptorul de la cablu sincron... si nu stiam daca mi se va declansa blitz-ul. Partea si mai buna a fost ca inainte de a 2-a sedinta am stabilit destul de detaliat ce fel de poze sa facem iar asta pentru mine insemna o sedinta foto mult mai relaxata. Deja stiam la ce inaltime sa reglez blitz-ul, la ce putere, care sunt locurile unde il pot pune etc. Adaptorul de cablu sincron il reparasem vineri seara dar pe cand am ajuns la Romina, a mai mers 10 cadre apoi dadea rateuri. A trebuit sa renunt la el si sa declansez Sb-ul cu blitz-ul de la aparat si am avut mare noroc ca eram intr-o camera mica altfel celula de declansare a Sb-ului n-ar fi perceput lumina de la aparat.

Alta problema de care ne-am lovit a fost recuzita. Trebuia sa fac rost de un halat alb, tensiometru, siringa, fiole cu "ceva", si stetoscop. De toate am facut rost dar halatul pe care l-am avut a fost unul universal ca era putin cam larg si pentru mine... iar pentru Romina care este mult mai mica... era ca un halat de baie. Si pe langa asta l-am sifonat eu cand l-am adus. De fapt oricum era dintr-un material cam moale si se sifona cam repede.

Asta mi-a dat de gandit ca daca mai trebuie sa ma deplasez undeva cu recuzita, nu degeaba am agatatoare la manerul din spate de la masina, deci pot sa ma duc cu hainele pe umeras.

Din cauza ca aveam totul la dispozitie si stiam ce trebuie sa facem, sedinta s-a terminat mult mai repede. in aproximativ 3 ore si ceva m-am intors acasa. Abia am reusit sa car inapoi toata aparatura, 2 plase si palaria aia de paie... pe o ninsoare enervanta care intra in ciorapi, dupa gat, sub maneci, in ochi, si urechi. Evident ca eu la cat sunt de comod eram in adidasi de vara pentru ca deh... parchez masina langa bloc... cat am de mers pe jos? Intr-adevar nu aveam mult, dar pe langa masina erau 10cm de zapada prin care trebuia sa calc. Pe langa asta trebuia sa si curat masina de zapada si bineinteles ca nici masnusi nu aveam. Dar e chiar logic... la ce sa-mi trebuiasca manusi? Cu chiu cu vai am ajuns acasa pentru ca autoritatile iar au fost luate pe nepregatie (la jumatea lui decembrie) de venirea iernii si nici nu iti mai dadeai seama unde e drum, unde e trotuar, unde se delimiteaza benzile... Cand am ajuns acasa 5 minute m-am chinuit sa urc masina pe bordura facand manevre ca la Camel Trophy si speram sa nu iasa nici un vecin pe geam sa ma vada cum ma chinui ca un incepator sa fac parcarea cu spatele. Pana la urma am renuntat si am facut un tur de zona in cautarea altui loc de parcare da putin mai departe de bloc. Si cum legile lui Murphy inca sunt valabile, ninsoarea a devenit mai "agresiva" si m-a fortat sa-mi pun palaria de paie pe cap... ca deh, si-asa nu iesise nimeni pe geam si nu aveau cum sa ma vada. Dar... in fata blocului erau 3 prieteni care se pregateau sa plece la cineva... si alta intrare la bloc nu mai exista fara sa trebuiasca sa sari gardu.

Asta e ca si atunci cand iti faci freza si te aranjezi dar nu te intalnesti cu nimeni si cand mergi pana la magazin sa-ti cumperi o guma in slapi si cu paru ciufulit te intalnesti cu toate fetele pe care vrei sa le scoti in oras.

17 Decembrie

Azi era ziua mea libera in care puteam face ce vreau. Aveam chef sa ies afara sa fac niste poze dar nu aveam cu cine, nu prea aveam unde... parca totusi era mai bine in casa... parca mai bine citesc ceva... parca...

Asta pana deschid mess-u si vad un offline de la Cristi (un prieten vechi cu care am fost in scoala generala si suntem si vecini). Ii raspund ca sunt online si asteptam sa vad ce "vrea". Si ma intreaba daca nu cumva am chef sa mergem la pozat in parcu botanic... sa pozam ceva animale. Stau putin si ma gandesc... dar in parcul botanic nu sunt animale?! Singurul animalutz care nu avea ce cauta acolo si nu era domestic a fost un sobolan pe care l-am vazut acum 1 an fugind de la un boschet la altul dar in rest numai porumbei, cioare (nu-s analfabet, intentionat am scris cioare), si vreo 2-3 specii de pasari mai "deosebite" dar in rest nu prea exista fauna in acel parc. I-am zis si la Cristi ce am scris mai sus dar nu a contat, el avea chef de mers in parcu botanic sa vada o veveritza sau ceva si io aveam chef de pozat dar nu aveam cu cine sa merg. Asa ca indiferent ce gaseam in parcu botanic amandoi vroiam sa iesim din casa. Evident ca animalute... din parti am gasit in parcul botanic. Am luat-o apoi spre rozelor unde, la fel nu am dat de nici o entitate mica si cu balana sau pene... si... gata, ne-am intors acasa.

Lutesc Romina

Am vorbit cu Romina acum o saptamana si ceva zicandu-mi ca vrea niste poze.

Cam asa incept toate sedintele mele foto... "vreau niste poze". Apoi urmeaza intrebarile mele, "Ce fel de poze?", "Unde?", "Care este ideea de baza?" etc. Am discutat atunci aproximativ jumate de ora in care am hotarat ca sedinta foto se va desfasura indoor. Dupa cateva zile de pauza am mai discutat si a spus ca pozele vrea sa le foloseasca pentru a face un calendar care sa fie dat cadou... apoi iar nu am mai vorbit cateva zile si nici nu stiam cand va fi programata acea sedinta.

Luni dimineata am vorbit iar si am stabilit ca in seara aia urma sa facem sedinta foto. Am aruncat rapid jumate din responsabilitate asupra ei zicandu-i sa se gandeasca ce haine vrea sa poarte, cum va fi machiajul si ce idei mai are iar eu ma voi ocupa de... de restu chestiilor care trebuia sa le fac. Mi-am luat repede teancul cu foite post it si m-am apucat de scris idei de fotografiat. In jumate de ora aveam deja 11 idei ceea ce era destul pentru sedinta noastra. Acum eram linistit ca jumate din sedinta este planificata si ma puteam intoarce la activitatile mele zilnice de relaxare. La 18:30 imi verificam daca am pregatit tot ce trebuie si urma sa plec. Am luat si foita cu ideile si am pus-o bine in buzunarul de la blugi.

Cand ajung prin zona pe la ea, ma suna sa ma intrebe unde sunt. Intre timp parchez si vorbesc cu ea la telefon... bag mana in buzunar dupa foita, sa fiu sigur ca nu o uit. Grabim convorbirea la telefon, ma dau jos din masina, iau sculele si plec. Cad am ajuns la ea, imi caut pretioasa fituica. Oare in ce buzunar am mutat-o? Oare mi-a cazut in lift? O fi in jaka? Dar am mutat-o eu in jaka?!

Fuck... o lasasem in masina! Asta clar era un act ratat!

Actele ratate sunt fenomene psihice care rezulta din interferenta a doua intentii: pe de-o parte o intentie sau activitate constiente si pe de alta parte o intentie preconstienta sau chiar inconstienta.

Deci era clar (pentru mine) ca inconstientul vroia sa fiu spontan si sa nu depind de cadre premeditate pe cand constientul isi dorea exact contrariul. De data asta, ca de fiecare data... inconstientul castigase. Si evident hartiuta este inca in masina, la vedere, pentru ca am uitat-o acolo si dupa ce am ajuns acasa. In fine, m-am impacat cu ideea ca trebuie sa lucrez fara hartiuta pretioasa si am continuat. Da, m-am gandit sa ma intorc la masina dupa ea, dar trebuia sa traversez strada si era un friiiiiiiiiiiiig... incepuse sa ninga, asa ca mai bine depuneam efort sa fiu spontan si creativ decat sa ies in frigu ala.

Bun, mi-am asezat sculele, si am zis sa fac 2-3 teste de lumina...

Chestia asta o fac la inceputul fiecarei sedinte foto si chiar daca spun clientului/clientei ca este doar un test de lumina, toti trebuie sa-mi atraga atentia ca NU ERAU PREGATITI! Am clipit! Eram cu gura cascata! Nu stateam cum trebe! etc etc.

Am trecut si cu Romina peste etapa asta apoi am inceput lucrurile serioase si gandite. Si incet incet mi-am dat seama ca desi nu aveam hartiuta ne descurcam bine. Ea isi facea probleme ca nu stie ce haine sa poarte si totusi gasea tinuta care sa-i placa iar eu imi faceam probleme ca o sa fiu in pana de ideei, si totusi au inceput sa vina pe parcurs. Deci copingul functiona :D

Copingul desemneaza un “efort cognitiv si comportamental de a reduce, stapani sau tolera solicitarile interne sau externe care depasesc resursele personale”

Sedinta a durat 5 ore si s-a incheiat in momentul in care nici eu nici ea nu mai aveam chef de munca si epuizasem toate ideile.





Rapel si Tiroliana - Sasca Montana

26 Noiembrie 2009

Plecarea din Timisoara a fost la ora 15:00 cu destinatia Sasca Montana unde urma sa se desfasoare Bootcap-ul editia 5 - Personalitate Alfa. Programul urma sa fie in halul urmator:

Joi:
- Ajungem seara, ne impartim pe camere seminarii indoor, mancam dormim, etc bla bla bla (voi trece bla bla bla in loc de seminarii indoor, si mancare si timp liber si o sa notez doar activitatile outdoor)

Vineri:
- bla bla bla
- Tiroliana
- Rapel
- O drumetie noaptea care nu a fost planificata
- bla bla bla

Sambata:
- bla bla bla
- Freesbee
- Joc de orientare pe echipe... cu busole, lanterne, cod morse, cod html, si pentru cativa cod maro in pantaloni (adica pentru mine)

Duminica:
- bla bla bla (eu somn)
- plecarea inapoi la Timisoara.

Pe scurt, joi seara am ajuns la cabana si ne-am cazat. Dupa ce ne-am impartit pe camere am plecat la masa unde am mancat cele mai bune muraturi din viata mea. Ma rog, ne-am mai intins la povesti pana la 2 si ceva apoi ne-am culcat.

Vineri dimineata se spunea ca o sa ne fie frica la multi dintre noi la tiroliana... cand ajungi acolo sus si vezi la ce inaltime te afli... mori de frica... "asa ca o sa punem o fata sa se dea prima si dup-aia de rusine ne dam si noi".

Grijile mele erau urmatoarele:
1. Sa nu imi cada aparatu in prapastie (poate se rupea rucsacu si bye bye scule de... multi bani)
2. Trebuia sa ma dau pe tiroliana inaintea lui B. Marian, care era instructor militar si venise in uniforma. Deci era clar ca un militar pe tiroliana nu mai aveam unde sa pozez si trebuia sa profit de situatia asta. Pana la urma m-a scapat gura si am zis la careva "hm... cred ca unghiurile cele mai bune ar fi de jos, ca de aici va prind numa cu spatele, si momentul care trebe pozat e cel de jos, cand ajungeti entuziasmati etc etc".

Acea scapare a rezultat in schimbarea ordinii in care se da lumea pe tiroliana. Din "eu ma dau inaintea lui Marian" am devenit "Tu te dai primu!".

Cineva si-a dat jos hamul ca sa mi-l dea mie, altu mi-a dat casca... si in 2 secunde ma aflam la marginea prapastiei ascultand instructiunile. Nu pui mana pe corzile astea 2! Cand cobori acuma, faci 3 pasi in jos si te ti cu mana in spatele scipetelui!

In timp ce ascultam instructiunile astea creierul imi oferea niste imagini cu degete prinse in scripete pe la jumatea distantei, atarnand deasupra Nerei si incercand cumva sa-mi scot degetu dintre scripete si coarda urland de durere si fiind filmat intre timp. Apoi incepusem sa ma gandesc ca daca imi prind degetu aratator de la mana dreapta va trebui sa fac poze cu degetul mijlociu. Si daca se rupe coarda? Si cad in apa? Se duce dracu tot aparatu meu... In loc sa ma intreb daca supravietuiesc cazaturii incepusem sa-mi dac calcule cat m-ar costa reparatia aparatului, curatarea obiectivelor etc. Nici nu imi puneam problema ca n-as supravietui... ca doar am vazut atatea cazaturi in filme. Rambo a cazut din elicopter prin crengi si numa s-a taiat... asa ca io evident nu pot sa patesc mai mult decat sa ma ud, sa-mi intre apa in nas si sa-mi stric aparatu. Nu am mai apucat sa fac si alte scenarii ca mi-am dat drumu si in cateva secunde am fost pe cealalt parte. Adi Glavan care era jos si punea frana ma intreaba:

- Na? Cum a fost?
- Faaaain!

De fapt mintisem. Ajunsesem prea repede pe partea cealalta si acum ma grabeam sa dau jos hamu de pe mine cat mai repede si sa scot aparatul foto ca sa fac poze.

Pana ceilalti se dadeau, unii admirau peisajul.
Unii trageau bagajele de pe-o parte pe alta si dadeau hamurile inapoi sa se dea si ceilalti.
Iar altii erau incarcati cu bagaje peste tot.

Dupa cateva ore de tiroliana si de vreme faina, a inceput sa se intunece. Noroc ca rapelu se desfasura la 100m mai sus de "landing zone-u" de la tiroliana si nu aveam mult de mers.

Numa bine rapelu s-a terminat cand a inceput sa se intunece si am mai avut destula lumina sa ne culegem bagajele. Totusi mai aveam inca o ora si ceva de mers pe jos pana la cabana si sa trecem peste un pod suspendat care se balanganea. In cele din urma am ajuns la cabana fara evenimente neplacute si am jucat mima pana la 3 noaptea... dupa mancare si seminar.

Sambata pe la 12 am plecat pe terenul de fotbal unde participantii bootcamp-ului au fost impartiti in 4 echipe si au jucat ultimate freesbee. Echipa de pe locul 1 pleca prima la jocul de orientare si primeau mai multe indicii si materiale, a 2-a pleca la 5 minute distanta si primeau mai putine materiale iar echipa 3 pleca la 5 minute distanta dar de la cabana se pleca cu masinile... Din aceasta cauza am decis si eu sa merg cu echipa 3... comfortul este foarte important pentru a-ti pastra mintea agera :D. Despre echipa nr. 4 nu stiu nimic... probabil inca sunt pe munte si cauta carpa alba de la rascrucea de drum pe care noi am ascuns-o.

De data asta urma sa se intample ceva si tocmai eu sa fiu cel care o patea. Cand am trecut podu asta ca sa fac poza la ce transmitea echipa nr 2, s-a rupt o barna sub picioru meu si m-am trezit atarnand ca Indiana Jones cu un picior aproape de apa. A fost asa de rapid si totusi atatea mi-au trecut prin cap in acel moment. A fost ca in filme cand moare cineva numa ca eu in loc sa vad flash-uri cu familia, copilaria, femei dezbracate sau banii castigati am vazut flash-uri cu telefoane la clienti spunandu-le ca nu mai am aparat foto, telefon la service ca sa trimit aparatu si momente dupa ce ma voi ridica din gaura aia si o sa vad ca am spart lentila sau nu se mai aprinde aparatu.

Noroc ca am dat cu el de 3 cm de muschi care se pusesera pe busteanul din fata celuia care s-a rupt. Dupa ce m-am ridicat m-am intrebat urmatoarele chestii:

(exact in ordinea asta)

1. Se aprinde aparatu?
2. Merge autofocus-ul?
3. Face poze aparatu?
4. M-a filmat cineva?
5. Sunt ok?

La intoarcere ne-a prins ploaia si ne-a udat pe toti. Am avut noroc totusi ca am mers cu echipa nr 3, si ne-am intors cu masinile la cabana. Dar asta numai de unde se termina padurea. Chiar si asa, a fost destul ca sa prind apa calda :D . Si duminica am plecat acasa.

Seara am mers la o fosta colega de facultate sa mai stam la povesti. Acolo era si prietenu lu sora-sa care si-a luat recent o motocicleta si cu care am inceput sa discut despre motoare. Incepeam sa-mi aduc aminte de visurile mele legate de Honda Transalp si plimbarile mele prin tara... Imi aduceam aminte cum dupa bootcamp-ul de la straja (aprilie) mi-am cumparat casca pentru motocicleta si in luna mai, intre sesiune si licenta am luat permisu categoria A. Dar... de atunci nu mai facusem nimic. Cred ca aveam nevoie ca cineva sa-mi aduca aminte de ce vreau motocicleta. Si asta s-a intamplat mai tarziu cand Adi a zis ca vrea sa cumpere ceva chipsuri si popcorn si sa merg cu el cu motoru. Pf... am mers doar 2 km dar portiunea unde am prins 160km/h a fost egala cu Tiroliana*10. Luni, mi-am dat jos de pe perete ce poze am avut si un panou unde puneam eu hartiute post it si am montat noul panou pentru visurile mele. Momentan am vizitat numa 1/3 din tara.

Dar, urmeaza mai mult dupa ce imi iau Transalp :D



Raul si Adriana Suciu

Vineri seara (13 noiembrie)... inainte de nunta... eu... aveam emotii.

Stiam cu aproximativ 2 luni inainte cand va fi nunta si totusi ceva ma framanta. De fapt erau mai multe... nu ma intalnisem cu ei fata in fata ci doar am vorbit la telefon si prin mailuri, nu apucasem sa-mi fac planul de nunta si nu stiam cat de deschisi vor fi ei la ideile mele. Nici traseul nu il aveam fixat bine de tot si ma gandeam ca trebuie sa improvizez din mers, ceea ce mie nu prea imi place. Ma rog, accept un oarecare grad de improvizatie dar sa am si planul bine pus la punct. Asa ca seara mi-am luat teancul de hartiute post it si am inceput sa trec ideile pe foaie in functie de zona in care vom face pozele.

Dupa ce am facut planul, incepusem sa ma gandesc la pozele din biserica. La baptisti nu stiam nimic din ceea ce se face in timpul ceremoniei si eram nelinistit ca voi rata anumite momente din cauza ca nu stiu ordinea si importanta lor. Iar dupa biserica?! Ce se va intampla? Stiam ca vor fi niste joculete dar nu se va dansa... si eu?! Ce pozez atunci? Joculete? Ce fel de joculete? Nici Raul cu Adriana nu stiau ce fel de joculete vor fi, deci urma sa fie surpriza si pentru ei. Excelent... eu care planific in detaliu aproape tot ce pot urma sa am parte de o nunta la care 80% din activitati erau necunoscute sau imprevizibile. Abia am reusit sa adorm gandindu-ma la ce va urma.

Dimineata m-am trezit inainte sa sune ceasul, m-am ridicat din pat si m-am dus direct la geam sa trag jaluzelele. M-am linistit instant dandu-mi seama de ce eram agitat cu o seara inainte. Era soare afara si cativa nori. Da, vremea ma nelinistea pentru ca putea la fel de bine sa fie o zi innorata sau mai rau, sa ploua. Mi-am impachetat aparatu foto si obiectivele si am plecat acasa la Adriana unde trebuia sa o pozez cand pleaca de acasa impreuna cu Raul.

La 11:25 ajunge si Raul si facem cunostinta. La prima vedere parea un tip ok, dar eu inca ma intrebam cum este Adriana si cum voi putea lucra cu ei... ce pot sa-mi permit si cat pot sa-i fortez sa faca ceea ce spun eu. Am facut cateva poze la bloc apoi am inceput sedinta foto in piata Unirii urmand sa mergem prin centru, la catedrala si "mai vedem pe unde daca ne permite timpul".

Am ajuns in unirii, am facut cateva poze, apoi am luat-o pe jos spre catedrala.

Pe drum o gramada de oameni le urau "Casa de piatra" si ma uitam cum se da lumea la o parte... pe un trotuar de 1.5m latime. Lucru care in mod general nu se intampla si trebuie sa te incorzi cand treci pe langa cineva ca sa fi sigur ca nu esti imbrancit si cazi in mijlocul drumului. Pe drum din discutiile pe care le aveam cu Adriana si Raul sau la care asistam, mi-am dat seama ca sunt un cuplu cu care voi lucra usor si fara retineri. Sunt persoane foarte deschise si glumete care nu doar zambeau din politete la o gluma ci si raspundeau la ea. In centru s-a desprins prima ata din rochia Adrianei si au zis "Hai sa intram undeva sa ne dea o foarfeca". Am intrat intr-o librarie ca sa ceara o foarfeca si acela a fost un moment in care ma gandeam: Cred ca ar fi momentul sa-mi schimb rucsacul pentru aparatura foto... portocaliul asta prea iese in evidenta si nu se asorteaza prea bine cu fotograful.

Am ajuns apoi la catedrala si am facut cateva poze apoi am mers in parcul din spate ca sa continuam sedinta foto.


Si dupa ce am terminat sedinta foto si credeam ca toate grijile s-au terminat, ma uit la numarul pozelor si vad ca facusem aproximativ 150 de la 11:30 si pana la 13:00. Asta insemna destul de mult... aproape jumatate din card. Partea proasta era ca nu aveam inca un card si mai aveam de pozat 3 sferturi din nunta si la 15:00 trebuia sa fiu in Dumbravita la biserica.

Acasa nu ma mai puteam duce sa descarc pozele asa ca trebuia sa apelez la cineva care era disponibil sa-mi imprumute un card pana seara la 10. Asa ca l-am sunat pe Bogdan sa-l intreb ce mai face. Iar el entuziasmat imi spune ca se pregateste sa mearga la intalnirea fotovest pentru ca afara e frumos...

Intr-adevar afara era frumos, dar mie imi trebuia cardul lui :)) .
Nu am putut sa-l privez de libertatea de a face si el poze in acea zi desi mi-a zis ca renunta la intalnire ca sa-mi dea cardul... asa ca i-am propus alternativa de a ma duce la el si sa imi depozitez pozele la el. Norocul meu a fost ca statea aproape de unde lasasem eu masina si pana la 13:30 am reusit sa golesc cardul si mai aveam la dispozitie 30 minute ca sa ajung la biserica. Pe drum, urmand legile lui Murphy in fata mea nimereau blonde la volan, incepatoare, masini de la scoala de soferi... si eu incepeam sa dau muzica din ce in ce mai incet de parca timpul ar fi trecut mai greu asa.

Dar nu trecea. Am incercat sa ma gandesc la alte chestii dar in minte imi veneau numa faze de genu: oare de ce nu mi-am cumparat pana acum inca un card? Ce se mai poate intampla rau... o sa mi se termine bateria? Parca as fi fost mult mai linistit acum daca aveam 2 carduri si grip-ul pentru aparat in care as fi putut sa pun bateriile de rezerva de la blitz? La blitz de ce am baterii de rezerva si la aparat nu, desi pana acum tot aia de la aparat se termina prima? Si pe langa asta de ce mai am inca 6 acumulatori acasa in 2 statii emisie-receptie pe care le folosesc o data la 5 luni in loc sa-mi fi luat grip si sa le folosesc pentru aparat?

Si dupa ce am terminat cu intrebarile si tortura psihica am ajuns la al 2-lea semafor din dumbravita unde trebuia sa fac la stanga... din cate imi aminteam... sau era inainte de al 2-lea semafor la stanga? Sau dupa? Noroc ca ei stateau in mijlocul drumului pe strada cu semaforul in parcarea din stanga si am vazut si biserica.

Cat era rosu la semafor ma apucase senzatia de grandomanie care imi soptea la ureche: Fara fotograf nu poate incepe nunta... oricine poate sa intarzie, dar fotograful nu poate sa fie ultimul. Este acceptabil sa astepti dupa ceilalti dar dupa fotograf, nu... pentru ca el este cel mai important!

Asa, am ajuns si la biserica si a inceput ceremonia religioasa. Mi-am luat ghiozdanelu portocaliu si m-am asezat in prima banca sa nu cumva sa ratez vre-un moment important. Ma asteptam totusi sa fie ca la ortodocsi, unde ai de pozat un intreg ritual in diferite etape cu pus de coroane, ture prin biserica etc etc dar nu a fost asa. Cam 1 ora si ceva stateam in prima banca si ascultam ce predica pastorul si eram atent ca la curs. Atmosfera a fost diferita fata de ceea ce intalnisem eu prin alte biserici pana acuma si predica mi s-a parut mult mai interactiva decat in alte parti.

S-au spus poezii, s-a cantat... si asta o mare parte din timpul petrecut acolo. Eu inca stateam in prima banca si asteptam sa se intample ceva ca sa trebuiasca sa pozez. Pana la urma a avut loc si acesta si asteptam urmatoarea provocare, si anume acele joculete.

Jocurile mi s-au parut foarte interesante si asemanatoare cu jocurile de autocunoastere sau cele care se folosesc la coeziunea grupurilor. Au fost mai multe jocuri dar cel mai interesant mi s-a parut cel in care Adrian si Raul au fost asezati spate in spate pe cate un scaun, cu o furculita si un cutit in mana (unde furculita o reprezenta pe Adriana si cutitul pe Raul) si li se adresa cate o intrebare. De exemplu, la intrebarea "cine va schimba prizele in casa?" amandoi au ridicat cutitul, ceea ce insemna ca Raul va schimba prizele si amandoi raspundeau corect. Daca la alta intrebare unul ridica cutitul si celalalt furculita, cel care gresea trebuia sa mance o bucata de lamaie. Pana la urma jocul s-a incins si cineva din juriu implicandu-se prea mult, a gresit la corectarea unui raspuns, urmand sa ia el lamaia.

Si evident ca a 2-a zi am dat o fuga pana la real sa-mi cumpar inca un card de 4Gb ca pe viitor sa evit evenimentele neplacute :D

"Am fost extrem de incantati cand am vazut pozele. Ai facut minuni! Adica nu ne asteptam sa iasa atat de bine! Multumesc mult! Esti un tip foarte talentat si nu spunem noi, care am beneficiat de talentul tau, ci toti care ne-au vazut pozele. Te vom recomanda cu siguranta mai departe!
Iti multumim mult."

Ceata

Timisoara este in ceata. Probabil din cauza alegerilor.


Am developat filmu!

Dupa aproape o luna de cand am trecut si pe film am reusit si eu sa termin cele 36 de pozitii.

Ma asteptam ca expunerile sa fie un esec total deoarece am tras multe cadre noaptea din care aproape 10 cu -2EV. Am vrut sa trec pe +2 dar, din greseala am invartit rotita in cealalta parte... din pacate mi-am dat seama de asta abia dimineata cand am luat aparatu in mana sa vad nu stiu ce la el. De cand am luat Minolta si pana azi am tras numa vreo 22 de cadre, si alea cu chiu cu vai. Totusi azi la intalnirea fotovest am zis ca trebuie sa termin filmu sa i-l dau lu' Cipri sa-l developeze asa ca Nikonu l-am lasat acasa. Pana la urma am reusit sa-l gat dar fortat si fara sa gandesc prea mult cadrele, fara sa fiu prea atent la setari fara sa... eh, asa e la inceput pana cunosti aparatu si pana iti formezi un reflex.

Momentan avand la dispozitie numai focus manual am tendinta de a lasa subiectul exact in mijlocul cadrului si sa apas butonu cat mai repede. Nu am timp de reincadrare si sa gandesc putin unghiul pentru ca eu sunt Zorro cu Minolta. Dar asta sper sa se schimbe pe parcurs si sa fiu mult mai atent pentru ca nu mai am la dispozitie 4gb pentru poze ci doar 36 de pozitii.

Parca il si aud pe Kocean (coleg de pe fotovest) cum i-a zis lui Mihai (alt coleg de pe fotovest) care fotografia un pahar in timp ce stateam la masa:

Daca erai pe film asa-i ca te gandeai de doua ori inainte sa faci poza la paharu ala?

Bun, trecem mai departe. Ajung la pozitia 36 si zic, gata, acum e momentul sa scot filmul. Si incep sa dau la manivela dar... nu simt nici o rezistenta. Chiprian zice: ai tras prea tare si a iesit filmul din cutiuta lui. Incepusem sa ma simt prost... pentru ca stiam ca nu am tras prea tare dar daca avea totusi dreptate? Mai si trecusem de pozitia 36 dar asta din cauza ca n-am simtit rezistenta de loc! Dar daca totusi am tras prea tare? Pana la urma am avut noroc ca eram langa politehnica unde lucreaza Cipi si s-a oferit sa-mi scoata filmu din aparat in timp ce restu grupului ne astepta.

Ajungem la poli, intram in subsol, ii dau la Cipi aparatu si... se stinge lumina. Aud click, trosc, fsshshsh, jjjjt.. hm... da, a iesit filmul... click... fssss si s-a aprins becu. Dintr-un sertar a scos o rola de film mai veche si din ea 98% din film, l-a taiat si a lasat restu de 2% afara... a luat o rola de scotch, a taiat o bucatica si jumate a lipit-o de filmu care iesea din carcasa. Urma sa uneasca filmele si sa-l traga pe cel din aparat in cutiuta celuilalt... pe intuneric. Eu ma gandeam cat de greu imi era mie cand eram mai mic sa lipesc doua foi cu scotch, ziua... dar mai 2 role de film... ziua, dar pe intuneric. Dar, a reusit si ne-am intors la grup.

Acuma seara l-a developat si de cand a intrat pe mess ma tenta sa intreb daca se apuca de film azi sau in alta zi, dar nu vroiam sa intreb pentru ca poate nu avea chef de filmu meu. Pana la urma mi-am facut curaj si l-am intrebat, urmand sa aflu ca acusi e gata developat si ca in 10 minute il pune la uscat. Cand a zis ca dureaza 10 minute mie mi s-a parut ca urmeaza sa dureze 2 zile. Eram curios ce prostii am reusit sa fac pe film dar nici nu prea aveam curaj sa aflu ce am facut. Putin mai in colo a scanat cateva poze si mi le-a dat... ma uitam peste ele stramband din nas si gandindu-ma ce trebuie sa fac data viitoare. Dupa 10 minute mi-a mai dat cateva poze... situatia incepea sa fie din ce in ce mai roz si sa cred ca m-am descurcat cat ed cat ok. Dupa inca 10 minute mi-a dat o poza lunga... cu niste cerculete albe si zice:
- Vine una indecelabila de noapte. E noisy ca am incercat sa scot detalii din ea am scanat 3 odata ca nu vedeam unde incep si unde se termina
- Da, e super... subexpusa exact cum imi doream
- Chiar asa o voiai?
- Normal ca nu

Acea fasie de fapt erau 3 cadre facute noaptea dar nu iti puteai da seama unde incepe un cadru si unde se termina celalalt.

PS: Acea poza nu mai exista...

Rezervatia Sasca Montana

Excursia din acest week-end a fost una spontana si datorata unei prietene, Alexandra Balcu.

Vineri pe la 12-13 intru si eu pe messenger sa verific chestiile mele care trebuie verificate zilnic. Nici bine nu apuc sa trec online ca vad mesaj de la Alexandra, o fosta colega de facultate care ma intreaba ce fac week-end-ul asta. Stau putin si ma gandesc... si zic... pai, sambata ar fi intalnirea fotografilor dar in rest inca nu am planificat nimic.

Apoi a venit invitatia sa merg cu ea, prietenu ei si inca vreo cateva persoane langa Sasca Montana (satul Potoc mai exact) de vineri pana duminica. Si eu cum prima data incep sa opun rezistenta in loc sa pun intrebari ia-m zis ca nu pot sa merg, ca-s racit, ca-s fitzos, ca n-am chef, ca o sa mor, ca trebuie sa stau acasa in caz ca incepe razboiul si trebuie sa am grija de pisica etc etc. M-a lasat in pace ca a vazut ca nu ma poate convinge si a zis ca ma suna mai in colo sa ma intrebe daca ma razgandesc.

Apoi am inchis telefonul stiind ca oricum nu o sa ma duc. Si uite asa la ora 20 eu eram in masina cu Gabi si Alexandra in drum spre Potoc.

Pe masina Alexandra imi tot zicea ca e fain acolo si ca am ce poza si ca o sa vad ca nu o sa-mi para rau ca am plecat cu ei etc etc. Iar eu ma gandeam... sa vezi ce fain o sa fie daca o sa fac febra si va stric week-end-u, sa vezi ce fain o sa fie daca nu-mi place patul in care dorm, sa vezi ce fitze am eu cateodata, sa vezi ca nu prea o sa fie ceva de pozat.

Seara pe la 10 am ajuns in Potoc si a inceput despachetatul bagajelor din masina. Si acum incepeau emotiile... Oare unde dorm? Daca o sa-mi fie frig? Pe cine deranjez daca vreau sa merg noaptea la baie? Daca n-am somn? Daca incep sa tusesc? Daca imi curg mucii? Pana la urma totul a fost ok... in camera era foarte cald, patu era foarte moale, si am dormit mai bine decat acasa. Cand am ajuns acasa si m-am pus in patul meu am fost tare dezamagit :))

Sambata dimineata am plecat cu Alexandra prin sat sa facem poze, impreuna cu catelusa ei Chilly Nu am mers sa-mi arate ceva anume ca sa pozez ci pur si simplu am plecat la plimbare prin sat fara sa avem o destinatie anume.

Si mie cum imi place sa pun intrebari capcana cateodata, o intreb pe Alexandra:
- Tu sti destul de bine satu?
- Nu
- Deci ne putem pierde usor?
- Da...

Ok... oare de ce am intrebat? Bine macar ca am sculele necesare la mine si pot face fata la orice subiect imi ofera natura... sau satu... sau vre-un lup scapat din rezervatie (nu stiu daca sunt lupi in rezervatie dar e mai bine sa fi prudent si sa gandesti chestiile astea inainte sa se intample).

Am mers cat am mers prin sat, am facut cateva poze, dar inca nu simteam ca o sa plec acasa cu acea poza de care voi fi multumit. Dar, am dat peste un satean cu o paine inceputa sub brat cu care am inceput sa schimbam cateva vorbe. Mai mult el era dornic de conversatie si curios cine suntem si ce cautam in sat.

Si cand Alexandra l-a intrebat ce mai putem vizita aici in zona, ne-a spus de o cetate veche aici "pe dealu ala" unde Maria Tereza a ascuns o comoara ca sa nu o gaseasca Turcii si cum el pe vremea comunistilor, impreuna cu altii, au sapat la cetate dupa comoara si au fost arestati urmand sa faca puscarie in Timisoara si Caransebes. Povestea au mai confirmat-o si altii dar inca nu am gasit nimic concret nici pe internet. Si cam atat despre povestile lui Nicolae, pentru ca imediat la intrare in rezervatie, eu am vazut o comoara pe care o cautam de mult si ma tot plangeam ca nu o gasesc. In sfarsit! pomi singuratici! Si nu unul, ci MULTI! Si cum Alexandra era fascinata de povestile lui Nicolae si nu a mai vrut sa vina cu mine cateva sute de metri ca sa pozez pomii, i-am lasat pe amandoi in urma sa discute.

In sfarsit aveam si eu acele poze de care puteam fi multumit si sa nu simt ca plec acasa cu cardul gol.

Duminica urma sa mergem la pastravaria care se afla in rezervatie si sa vizitam si o cascada. Deja ma gandeam: Na, ete scartz... niste pesti si o cascada... si parca vad ca e cascada Susara la care am fost in 2007, pe care am vazut-o noaptea, am umblat pe jos 5 ore (dus-intors), am avut apa in bocanci, si inapoi la cabana am mers de parca aveam caramizi in picioare, injuram de toti dracii si vroiam sa ma descalt... dar era prea frig ca sa ma descalt si oricum apa din bocanci se incalzise deja.

Gabi tot spunea despre cascada ca e faina si "sa vezi ce culori frumoase sunt"... si mie imi venea in minte tot cascada Susara pe fond negru, pozata cu blitz-ul de pe aparat, la 1 noaptea, si de bocancii uzi. Ma bucur totusi ca a avut dreptate Gabi. Nu era vorba de cascada Susara ci de cascada Vaioaga si intr-adevar erau culori frumoase. Dar, geniul de mine, avand un moment de inspiratie, nu tocmai vechi, cand am plecat din Timisoara am luat stralucita decizie de a lasa trepiedul si filtrul ND acasa! 70-300-le l-am luat cu mine, pentru ca eram patit de data trecuta de la intalnirea fotovest, dar trepiedu... eh, trebuia sa patesc si cu trepiedul ceva asemanator. Bine ca au fost destule pietre in jur pe care am putut pune aparatul ca sa am si eu parte de niste declansari de peste 1 secunda. Fara filtru ND? Da... pentru ca D-zeu probabil m-a auzit cum tot comentez si a zis, hai sa fac cerul innorat cat pozeaza asta cascada macar asa tace din gura.

Si am tacut din gura... chiar nu am mai comentat nimic. Eram prea preocupat sa gasesc cat mai multe pietre pe care sa pun aparatu foto, sa scad iso la 100, sa pun diafragma maxima care mi-o permitea obiectivul (Tamron 17-50mm F2.8) si anume F32, si apoi sa-i zic la D-zeu sa faca mai putina lumina daca trebuie. Dar D-zeu cred ca fotografiaza tot cu un D80 pentru ca mi-a oferit lumina la limita si am folosit timpi sub 2 secunde, ceea ce a fost destul ca sa obtin efectul pe care il vroiam.

Ar fi fost bun si trepiedu... as fi avut si alte unghiuri cu cascada... as fi fost mai fericit daca eram mai atent :)) . Dar, si fara trepied m-am descurcat cat de cat.

Dupa ce am vazut cascada, am pornit spre pastravarie... unde in stilul romanesc am fost intampinati la poarta de o tablita pe care scria "Intra cine vrea, iese cine poate". Nu, glumeam... romanii nu pot fi asa de haiosi. Ei au scris: Accestul permis numai clientilor (sau ceva de genu). Deci poti intra, dar numa daca vrei sa cumperi. Dar daca vreau sa cumpar dar nu-mi place ce gasesc? Eh, nu mai conteaza. Inchei cu restul pozelor facute la cascada si una facuta de Alexandra.